Dacă o imagine face cât o mie de cuvinte, atunci când ne privim în ochi face cât un miliard de cuvinte. Mi-ar plăcea să am tăria să o privesc în ochi și să-i pot spune asta fără să izbucnesc în râs de fiecare dată când flirtează cu mine și mă întreabă: „când îmi scrii și mie o poezie?”.
Dintotdeauna am perceput poezia mai puțin ca pe un meșteșug și mai mult ca pe o înregistrare scriptică a acelor clipe rare când din minte îți țâșnește, fără să-ți dorești neapărat această experiență, șuvoiul milioanelor de clipe fără sens concentrate în câteva picături de sunete care, cel puțin câteva sute de ani, vor avea un sens și pentru ceilalți. Știu, este o ars poetica ușor de contestat și groaznic de plictisitoare, dar nu am ce să fac. Chiar cred că decât să le scrii poezii altora, mai bine te-ai limita la a le scrie un roman. Așa ai șanse mai mari să te apropii, dar să nu te atingi, de esența poeziei.
Poezia adevărată este ceva atât de intim și de sincer doar al tău încât devine imposibil de descifrat în afara contextului, în afara acelui filon de absurdități înșirate în adâncul vieții trecătoare din care poezia se naște natural… Adică chinuit și dureros.
Cum să-i scriu o poezie? Cum aș putea eu cu mintea mea limitată să găsesc o formă cât de cât satisfăcătoare pentru cele peste 167 de milioane de secunde în care absurdul a căpătat sens datorită ei? Cum aș putea să scriu o „poezie” despre ceva ce mi se pare că este, în esență, o poezie alcătuită din toate cuvintele pe care le-am rostit unul celuilalt, o poezie pe care nu am pus-o pe hârtie pentru că nu aș putea niciodată să o fac chiar și dacă mi-aș propune un asemenea lucru? Cum aș putea să sintetizez în câteva versuri ceva atât de plin precum ultimii noștri cinci ani?
La mulți ani, Alina!
Îți mulțumesc pentru tot ce am devenit împreună.
Română