Ce faci când te trezești?

A doua zi dimineață, când te trezești chiaun și cu o durere teribilă de cap, alternativele sunt destul de clare: fugi sau rămâi.

Pe tot parcursul anului 2017 am ținut un jurnal în care am notat cu o acribie demnă de fiu de contabilă principalele evenimente ale zilei. În general, mi-este foarte greu să mă autovrăjesc, așa că maxim ce am reușit a fost să punctez sec lucruri de genul: „Trezit 7:30, omletă la mic dejun, după care fuga la birou. M-am ocupat de clientul X și Y, bătăi de cap cu clientul Z. Am vorbit cu W și mi-a spus că așa și pe dincolo.”

Chiar nu știu de ce, dar m-am convins că așa e cel mai corect. Că e mai bine să nu intru în emoții sau sentimente, nu de alta, dar eram sigur că peste ani și ani când voi citi acele rânduri, îmi voi aminti cu claritate tot ce simțisem în acea zi. Uneori, destul de rar, am notat totuși și ce simțeam – dar la modul general, cumva. De exemplu, a doua zi după nașterea Mirei am scris:

„Este minunată din toate punctele de vedere”.

Șase luni mai târziu, acum că emoțiile de atunci au trecut, acum că nu-mi mai este rușine de ceea ce simțisem atunci, în sfârșit pot să mărturisesc: scrisesem o mare minciună!

Țin și acum minte cât de urâtă mi se părea Mira în primele zile. Trecuseră luni întregi în care m-am tot gândit la ziua apariției ei cu o teamă incontrolabilă, cu frica aceea de necunoscut în care te bagi cu capul înainte, conștient că te expui de bună voie riscului de a deveni tatăl unui copil bolnav sau cu probleme sau… Tot ce-mi doream era ca fetele mele să treacă cu bine peste prima zi.

Și iată că apare acel copil sănătos – acel copil despre care doctorii îți spun că are toate degetele, toate organele, toate urechile, ochii, nasul e la locul lui, totul e perfect!

„E foarte frumoasă!”, îmi spune doctorița noastră, iar eu nu reușesc să mă opresc din a face o față mirată. „Pe bune?” Nu mi-e rușine să recunosc asta azi, dar atunci îmi era, așa că nu am insistat, nu am încercat să o conving pe doctoriță că se înșeală.

Chiar nu știam cât de diferit pot arăta copiii nou-născuți față de cei de doar câteva săptămâni, asta și pentru că nu-mi trecuse prin cap să stau pe net ca să compar pozele copiilor la diferite vârste. Și, sincer, rareori o să vezi pe Facebook un copil nou-născut umflat, vânăt și plin de semne.

Da, într-adevăr, la cursul de puericultură ni s-a spus să nu ne speriem… Dar, sincer… Ok, nu m-am speriat atât de tare încât să-mi iau tălpășița, însă… Doamne, Dumnezeule, ce-i cu monstrulețul ăsta? Pe bune? Asta am așteptat eu cu atâta disperare? Și, și, și… de ce mă iau toți oamenii ăștia din jur la mișto…? Serios, de ce învârt cuțitul în rană? De ce insistă toți că e foarte frumoasă? Ca să mă încurajeze?

Nu am nevoie de încurajările lor! Știu și eu că nu e cel mai frumos copil de pe lume, dar e copilul nostru și îl iubesc și o să-l cresc ca și când ar fi cel mai frumos și o să-i șoptesc la ureche tot timpul că în ochii mei așa va rămâne – un bibelou de porțelan prețios sculptat de cele mai pricepute mâini din lume. Chiar dacă toți din jur vor vedea adevărul și vor râde de ea, eu voi fi alături de ea și o voi proteja…!

De fapt, cred că de aia am și scris în jurnal „Este minunată din toate punctele de vedere”. Pur și simplu, mă convingeam pe mine că totul e în regulă. Că nu trebuie să mă panichez.

Alina, la rândul ei, era prea copleșită și slăbită ca să mă ia în serios cu aberațiile mele de om odihnit. Ea venea după un travaliu de unsprezece ore, o cezariană cu frisoane postoperatorii, ea era de o sută de ori mai copleșită de evenimente decât mine. Doar că, vedeți voi, ea beneficiase, spre deosebire de mine, de tot cocktailul acela de chimicale naturale care i-au pus pe ochi voalul iubirii. Natura o drogase bine, că altfel, nicio femeie normală la cap nu ar mai fi făcut copii. Pentru ea Mira era cel mai frumos copil din lume fără nici măcar cel mai mic efort de imaginație.

Citisem că tații pot avea reacții (foarte) ciudate în primele zile sau săptămâni. Ca de obicei, nu am crezut asta pentru că mi s-a părut total contraintuitiv, aproape imposibil să nu simți din prima secundă acea iubire oarbă pentru copilul tău. La fel cum nu am înțeles deloc cum ar putea un tată să fie gelos pe copil. Însă, tot ca de obicei, am subestimat ce poți învăța de la alții, dacă ești dispus să-i asculți cu adevărat.

Mira mi s-a părut o fetiță frumoasă doar pentru că era a mea. Obiectiv, însă, pur și simplu nu înțelegeam cum o să reușească ea să-și găsească un soț când o să devină adult… Și nu puteam să o văd obiectiv frumoasă, pentru că discrepanța între ce mă așteptam să văd și ce a ieșit în prima zi era, pentru oboseala mea, prea mult.

Iar în legătură cu gelozia… Imaginați-vă groaza mea când, a doua zi după naștere, am văzut-o la sânul Alinei, și am simțit un nod în gât ca și când cineva mi-a furat ceva prețios și doar al meu. Intimitatea lor îmi dădea un bâzâit ciudat în urechi, ca și când nu mai eram eu, ci un personaj pe care nu îl cunosc, pus față în față cu realitatea extraterestră a familiei extinse, o familie în care eu nu mai sunt copilul.

Norocul meu atunci a fost că mi-am putut spune, ca de obicei, că totul e trecător. Tot din spusele altora auzisem că acea stare nu durează. Că o să vină seara, că o să scriu în jurnal și că tot ce am trăit se va potoli peste noapte precum zațul într-o cană cu cafea. Și din bezna minții extenuate va încolți a treia zi tatăl rațional, solar, puternic, fertil.

La ora 23:49 am terminat de scris o grămadă de lucruri în jurnal, printre care și aceste două propoziții, la câteva rânduri distanță între ele:

„Sunt copleșit de tot ce s-a întâmplat”

„Sunt extrem de obosit”.

Astăzi, îmi vine să râd când mă gândesc la asta, mai ales când o privesc.

După doar câteva zile, iată ce țineam în brațe:

View this post on Instagram

#OurMira

A post shared by Zoran Vuxanovici (@vuxanovici) on Jan 13, 2018 at 1:58am PST