Chișinău (II)

Continuarea de la Spre Chișinău și Chișinău (I)

După tot ce am trăit prima zi, simțeam că ne-am acomodat un pic. Se estompase sentimentul de incursiune într-o lume paralelă suficient cât să mă gândesc cum că, ia te uită, există în Europa un popor cu aceeași limbă și cu aceeași religie, împărțit absurd în două țări distincte –  România și Moldova.

În timp ce ne planificam ziua („Mergem la Grădina Botanică? E aproape. Ia te uită, e și Muzeul Satului în zonă. Păi și cu cu ce mergem? Las` că întrebăm pe stradă.”) îmi tot dădea târcoale următoarea nedumerire: oare cum de nu reușim să ne înțelegem noi cu moldovenii, când ei sunt niște simpli români desprinși cu forța de patria-mumă?

Răspunsul din stradă

Pe hartă, nimic nu părea mai simplu decât să ajungi la Grădina Botanică. Eram pe un bulevard imens și eram convinși că există un autobuz care merge în linie dreaptă până acolo. Dar care dintre ele?

Ne-a mânat Aghiuță să abordăm o bătrână. În română. Ea ne răspunde în rusă. Eu am priceput. Alina nu. Că doar de aia oamenii de știință de bine susțin că sârba și rusa sunt limbi predominant slave, iar româna, ce surpriză, nu e.

Am înțeles ce-a zis bătrâna moldoveancă rusofonă, așa că ne-am luat după ea și uite așa am ajuns pe un bulevard foarte ocolitor față de ce arăta harta. Și fără nicio stație de autobuz.

Așa c-am oprit alt trecător, om cărunt și cu mustață care, cu ochii cât cepele, ne bagă un „Cacuoooooie?” (adică „Cuuuuuum?”). Iarăși mă bucur ca fraieru` că-l înțeleg, iarăși mă iau după indicațiile unui localnic moldovean rusofon, iarăși ne mai îndepărtăm câteva sute de metri de destinație.

În final, transpirați, pe o stradă în urcuș, renunțăm la eforturile sisifice de a ne înțelege cu localnicii. Studiez atent harta, îmi bag picioarele în rusa lor și o cotim spre Grădina Botanică.

Nici în ziua de azi nu-mi dau seama de ce ne tot trimiteau rușii ăia bătrâni în direcția opusă față de unde vroiam să ajungem. Și de ce nu reușeam să ne înțelegem, deși eram și eu un soi de român bilingv, dar sârb.

De văzut în Chișinău

În Grădina Botanică am găsit un parc simpatic de sălbatic, presărat cu lacuri pline de broaște la fel de orăcăicioase ca la Valea Morilor.

În apropierea Grădinii Botanice am putut să trecem scurt pe la Muzeul Satului, unde am văzut o biserică din lemn foarte frumoasă și extrem de veche.

Un alt obiectiv, aflat în Centru, este biserica Armenească, bine ascunsă printre blocuri viu colorate. Dacă limba nu ne unește atât de mult pe cât credeam, sigur ne unesc bisericile atent ascunse printre blocuri.

Paștele ne-a cam încurcat și nu recomand turism în Chișinăul de sărbători religioase. De exemplu, am plecat în căutarea unui restaurant găgăuz recomandat de persoane de încredere. Credeam noi că, fiind musulmani, găgăuzii o să ne servească niște miel. În epoca Internetului e mare greșeală să crezi fără să verifici. Restaurantul era închis. Seara am aflat că găgăuzii sunt creștini, aveau și ei liber 🙂

Ce să mai zic? Dacă nu ne plimbam, nu întâlneam imaginea apocaliptică a clădirii neterminate a Circului.

 Ghidighici unde-i Rugina

Pe harta primită de la hotel ne-a stârnit interesul un complex public de sculpturi numit Rugina. Părea ușor accesibil și noi eram deja în a treia zi – adică ne simțeam deja pe jumătate moldoveni și de câteva ori mi s-a părut chiar că am prins și accent.

Din căutările pe Internet, nu părea ceva chiar atât de public. Dimpotrivă, am găsit petiții peste petiții să nu-i distrugă Primăria. Și un mesaj politic puternic, interesant de studiat.

Deci, clar, aici e de noi. Problema e că nu reușeam să găsim o adresă clară – erau pe internet vreo 3-4 variante diferite, iar pe harta din hotel poziționarea era cam aproximativă. Așa că încercăm întâi o adresă de pe un blog. Întrebăm o doamnă la un chioșc. Ca de obicei, panică totală!

„Dar ce e acolo?”

„Un complex de sculpturi. Rugina, ați auzit de el?”

Brusc, femeia se dă în spate, ne zâmbește strâmb și spune că nu știe. Nu știe și nu știe.

Pe jos, cu harta în mână ajungi oriunde, dacă ai răbdare. Și așa am ajuns peste vreun sfert de oră la strada cu pricina. Am bătut-o în sus și în lat de ni s-a acrit. Nimic.

Așa că ne-am întors în stația de autobuz și am hotărât să căutam strada Ghidighici. Ce să vezi, apare un autobuz pe care scria mare „Ghidighici”. Urcăm. „Ești sigur?”, întreabă femeia mea. „Da, scrie numele destinației noastre pe el”, răspunde bărbatul foarte sigur din mine.

Apare și taxatoarea. Alina îi plătește suma de 4 lei pe două bilete, pe care am tot decartat-o întreg sejurul în cele mai paraginite autobuze și troleibuze pe care le-am putut admira din Mexic încoace. Și pentru prima oară în trei zile de Moldova, dracu știe ce mă apucă, sătul de atâta încruntare generală, îi zâmbesc scurt taxatoarei, o obeză tunsă foarte scurt.

„Ce-i?”, se răstește ea (sau el?). „N-ai bani de bilet?”

„Păi cât e biletu`?”, întreb încruntat – că doar de-abia plătise Alina.

„3 lei 50 de persoană, trebuie să mai dați 3 lei.” Măi, să fie. Plătesc cuminte și mă pregătesc deja de coborâre, că mai mult de 5 stații nu avea cum să fie până la strada Ghidighici, conform hărții.

Dar până să ne dezmeticim, uite așa, fraților, pentru prima oară în 3 zile, am ieșit noi din Chișinău. Pentru că, vedeți voi, autobuzul nu mergea până la strada Ghidighici, ci spre comuna Ghidighici, aflată la 5 km de oraș. De aia era și biletul mai scump.

Ce mai puteam să facem? Să coborâm în mijlocul pustietății, să ne mănânce în rusă câinii vagabonzi? Așa că am belit atent ochii la peisajul post-industrial din jur și am așteptat cuminți până am ajuns în centrul comunei Ghidighici. Din care, recunosc, nu mai țin minte nimic.

Autobuzul a întors și, după un ocol de peste 10 km, am ajuns și pe strada Ghidighici. După care pur și simplu am explorat zona până am ajuns exact în locul indicat pe hartă că ar fi Rugina.

„Ești sigur?”, întreabă femeia în timp ce ne adânceam tot mai adânc pe drumul de țară acoperit cu cartoane.

„Dacă nu e nici aici, nu are unde să fie, deci sunt sigur”, spune bărbatul cu convingere încăpățânată. Dăm de o haită de câini. Atenți la tot ce mișcă în jur, ne-am retras mergând cu spatele, de zici că eram în război. Noroc că mulțimea de javre era prea somnoroasă să ne atace.

Și atunci am renunțat. Niciun complex „public” de sculpturi, oricât de promovat ar fi pe materialele turistice din oraș, nu merită atâta tevatură, timp pierdut și nervi.

În ziua aia m-am simțit cel mai aproape de România anilor `90.

Noroc cu mâncarea din seara aia. Am mâncat bine, mult și ieftin. Am văzut până și MallDova, un mall foarte bine pus la punct, pe măsura numelui, cu o lume total diferită față de cea cu care ne obișnuiserăm pe stradă.

Iar seara, deciși să plecăm următoarea dimineață spre București cu trenul, eram cu sufletul îndoit, rupt, între ce ne așteptam să găsim și ce-am găsit până la urmă. Nici nu bănuiam ce înseamnă Căile Ferate din Moldova.

(urmează ultimul episod)