Chișinău (I)

„Voi chiar aţi fost în Chişinău? Ce, Doamne iartă-mă, aţi căutat acolo?”

Pe moment sunt derutat, după care mă simt un pic mândru – cineva chiar mă crede atât de talentat încât să inventez toată povestea de ieri. Am imaginație, dar nici chiar atât.

Întrebarea însă are sens. De ce ai face turism în Chişinău? Chiar nu aveam niciun prieten pe care să-l vizităm?

Când cineva te invită în căminul său, probabil că o să vezi sufrageria aia curată cu mobilier scump, toaleta aia pentru oaspeți care funcționează și miroase frumos, bucătăria aia cu vesela spălată și nicio picătură de apă uscată pe blat. Vino pe neașteptate și gazda cu bigudiuri în cap s-ar putea să nu mai fie atât de primitoare.

Așa am văzut noi Chișinăul – neinvitați, din postura de vizitatori naivi, cu urechile ciulite și o singură prejudecată – că am fi printre ai noștri români.

Hai-hui prin Chișinău

La prima vedere, chiar ești printre români. Statuia lui Ștefan cel Mare și Sfânt este pe bulevardul ce-i poartă numele și ține de centru.

Cu Ștefan cel Mare am reușit să ne pozăm fără probleme. Înainte de asta, însă, încercam și noi să fotografiem Opera.

Apare un băiat (cel cu spatele) și ne pune să promitem că nu postăm pe Facebook nicio poză cu prietenii lui de pe scările Operei. „E un proiect mega-secret și nimeni nu are voie să afle despre el.”

O fi vorba de o revoluție, ceva. Ne așteptam să vedem cel puțin o mică armată cu kalașnikoave încercând să preia controlul Operei de Stat. Dar la o privire atentă, erau doar niște tineri ce cântau la instrumente clasice.

Să nu mai spuneți nimănui.

Nici nu am plecat bine din fața Operei, că dăm de o vânzătoare de chioșc care nu înțelege de ce-i fotografiem mâncarea din vitrină. Noi doar încercam să documentăm un cuvânt pe care nu vrem să-l uităm niciodată: crenvușcă (adică crenvurșt).

De emoție, nici poza nu ne-a ieșit.

Chișinău, oraș european

Orașul în sine este extrem de frumos, chiar dacă unii ar spune că nu e turistic. Atracția principală, cel puțin pentru noi, era verdeața care ne asalta din toate părțile de ajunsesem din prima zi să ne gândim cu groază că urmează să ne întoarcem în îmbâcsitul București, unde cel mai apropiat parc e de cele mai multe ori la distanță de cel puțin câteva stații triste de metrou.

Pe hartă eram aproape de Dendrarium, un parc despre care am găsit pe net numai lucruri frumoase. Vremea era superbă, așa că ne-am pornit încet spre el. Am dat de un gard imposibil de sărit pe care am început să-l ocolim, sperând să ajungem la o intrare.

Și am mers. Și am tot mers. Din când în când, câte o tăbliță ne anunța că intrarea se face din strada Ion Creangă. Priveam harta cu ură și speram să nu fie așa. Parcul e imens și noi eram în partea opusă intrării. Pe drum, admirăm grija față de viitorul sănătății moldovenilor. În România mă mir că nu avem outdooruri cu „Plecați odată, că ne deranjați șpaga!”

Pe drum, vedem în depărtare un lac. Era Valea Morilor, așa că ne-am abătut un pic din drum și bine am făcut.

Am ascultat melancolici broaștele de pe lacul Valea Morilor.

După care ne-am minunat de cât de paraginită este atracția turistică „Scara cu cascadă”.

Ne-am continuat drumul în jurul Dendrariumului. Cel mai stresant era că vedeam parcul în spatele gardului, dar nicio intrare la orizont. Așa că am mers și am tot mers, prefăcându-ne că nu vedem blocurile din jur care deveneau tot mai părăginite.

Și când era plictiseala mai mare… „Aaaaaa!”, o aud pe Alina și simt că îmi sare inima din piept!

„Ce s-a întâmplat?”

”Un șobolan!”

„Aoleo! Cât de mare?”

„Mic.”

De fapt, era un șoricel. De dimensiunea inimii mele.

Într-un final plin de înjurături, ajungem la intrarea în parc. Înțelegem că aranjamentul nu era așa din vreun sadism local față de pietoni. Parcul avea o singură intrare pentru că avea o singură casă de bilete.

Plătim cei 8 lei moldovenești (adică 2 lei ai noștri) și sub privirea bătrânului paznic în uniformă ce nouă ni s-a părut de luptător în Afghanistan, intrăm într-un mic paradis vegetal.

De neratat! Și dacă ajungeți pe acolo, vă ținem pumnii să vedeți, ca noi, niște ciocănitoare în acțiune.

Masa am luat-o „La Plăcinte”, pe care l-am vizitat și în nou-deschisul restaurant din București. Diferențe? N-au plăcintă domnească cu brânză dulce și ospătarii sunt mai drăguți.

„Pâine albă sau s****?”

„Poftim? Albă sau cum?”

„Sură.”

„(…) Sură, clar.”

(Cât de bună a fost pâinea sură!)

„Și o bere Baltika, văr rog. Din ce țară e?”

(total mirată) „Rusia! De care?”

„Cum de care?”

„3, 7 sau 9.”

„Păi nu așa se numește? Baltika 3 7 9?”

Mă rog, totul avea sens, era o bere rusească și era pe tărie. Am zis să mă risc cu un 7. Dar, de fapt, avea 5,4% alcool.

Mâncarea ni s-a servit repede. Cu urarea „Odihnă plăcută!”

După care ospătărița s-a dus la o altă masă, unde a explicat politicos unor clienți că nu poate uni mai multe mese între ele pentru că nu-i permite politica firmei.

„Credeți-mă, nu e un capriciu al meu!”

Dar surprize din astea amuzante cu limba română au fost atât de multe, încât la un moment dat mă obișnuisem și nici măcar nu mai zâmbeam la ele.

Ajungem la hotel, ne pregătim de Înviere. Cea mai apropiată biserică era în alt cartier. Iar veșnicul autobuz 22 nu circula. Ne pregătim de Înviere, până adormim frânți. Creierele noastre oxigenate visează intens și colorat.

(va continua)