Spre Chișinău

În drum spre serviciu, la intrarea în strada N. Iorga cum vii de pe bdul Dacia, zilnic mi se sâsâie conspirativ „Chişinieu, microbuz Chişinieu, băiatu”. Asta dacă mai aveam nevoie de vreo confirmare că am faţă de slav. Capitala Moldovei era de mult pe lista oraşelor de vizitat, aşa că am întrebat cât costă. 300 de lei. Păi mai bine mergem cu trenul, zic, e 150 de lei. Cred că nu ai înţeles, băiatu’. Lei moldoveneşti.

70 de lei româneşti de persoană pentru un drum ce durează 6-7 ore (de fapt, vreo 8-9 în realitate). Trec repede peste gândul „Păi şi ce profit mai au?” şi iau o carte de vizită. Ghenadie. Cam aşa a început în urmă cu câteva săptămâni aventura noastră de 4 zile în Chişinău.

Întârziaţi

În ziua plecării, îl sun la 9 dimineaţa pe Ghenadie, care mă transferă la Vasile, care ne zice că plecarea e la 11. Ne conformăm fericiţi să prindem Chişinăul pe lumină.

Am auzit de cel puţin câteva ori de la nişte răuvoitori că moldovenii ar fi un popor întârziat. Ceea ce nu e adevărat. Dimpotrivă – şoferul Vasile, de exemplu, nu a plecat la ora 11 pentru că nu mai apărea un client. „Nu merită să plec gol, băiete, crede-mă,” îmi zice pe ton rugător.

Pe scaunul din faţă, la fel de nerăbdător, e Victor, un alt chişinăuian (am văzut eu că aşa se spune la locuitorii Chişinăului din inscripţia de pe un troleibuz: „Dragi chişinăuieni, e meritul dumneavoastră” – cred că se referea la existenţa transportului public). Punem presiune pe Vasile. Îl vedem tot mai transpirat, deşi începe să plouă.

Aşa că Vasile se descarcă pe un ţigan. Nimeni nu se aştepta la asta când un alt blond l-a întrebat pe Vasile „Da’ tu nu ieşti tot moldovean?”.

Ce se întâmplase, de fapt. Un ţigan care adună bani de la fraierii care nu au unde parca tocmai îl jignise şi îl înjurase urât pentru că moldoveanul refuza să plătească tariful de 3 lei. A făcut însă greşeala fatală să-şi încheie injuriile cu un „…de moldovean prost”. Vasile, obişnuit de istorie să nu-şi bage nasul unde nu-i fierbe oala, îi replică şmechereşte compatriotului său „Păi şi ce vrei, mă, să-l bat eu în locul tău?”

Dar Vasile era sub presiune. Întârzia, şi nu din vina lui, iar clienţii (adică noi şi Victor) deja căutau alternative de transport, că era plin de autobuze în jur. Lui Vasile îi sare ţandăra. Și aşa am ajuns să asistăm la scena în care prietenia lui Vasile cu rromul Marcel s-a destrămat sub ochii noştri. Moldoveanul din Vasile explodase ca un popcorn alb sub microunde şi Marcel urma să simtă cum e un român combinat cu un rus când cineva îi jigneşte poporul.

„Băi, ţigane, spune-i ce ai să-i spui, dar lasă Moldova deoparte, că-ţi trag una de nu te vezi!” „Tu ce te bagi, bă, Vasile, ce treabă ai tu?” şi tot aşa, spre amuzamentul publicului moldoveano-româno-ţigănesc-sârbesc de la birtul cu singura toaletă din zonă.

Plecăm

Via Ploieşti, unde ne aştepta un alt călător nerăbdător.

Am citit pe ziare.com un interviu cu un profesor universitar din Chişinău că de când cu Crimeea, lumea din Moldova nu prea discută politică, pentru a evita conflictele. Pe dracu.

Vasile şi Victor nu au aşteptat să ajungem nici până-n Obor că discuţiile în contradictoriu au şi început. Victor e un anticomunist convins. Vasile e un moldovean anti-sistem convins.

”Decât comunist, mai bine mort!” zice Victor. „Păi şi cine, dooooomnu’ Victor?!? Eu nu zic să fie comunişti, dar nici democraţii ăştia, hoţii ăştia. Să nu fie nimeni!” „Păi dacă nu e nimeni, unde ajungem? Ce credeţi că ne aduc ruşii, că numai belele ne-or adus.” Și tot aşa, un dialog al surzilor pe care noi îl sorbeam cu plăcerea intrușilor într-o lume familiar de străină.

La Ploieşti urcă un glumeţ. „Unde mergeţi?” „La Kiev.”

Discuţiile despre politică se opresc brusc. Zici că Vasile şi Victor nu au schimbat o vorbă în viaţa lor şi nici nu au de gând s-o facă vreodată.

Glumeţul mergea de fapt la Focşani, dar era prea târziu. Atmosfera de cafenea politică pe roţi s-a dus pe copca proastei-dispoziţii. Românul ce călătorea la Focşani s-a prost-dispus şi el că nimeni nu a râs la gluma lui.

Pe drum, în timp ce trecem peste o linie continuă cu 140 la oră îi explic calm Alinei că Vasile e şofer profesionist. După care mă întorc la noul meu joc de pe iPad şi mai convins că dacă tot e să mori, mai bine să mori relaxat decât stresat.

La vamă e coadă. Vasile intră într-o clădire cu multă sticlă şi iese privind în jur ca un motan ce se linge de lapte pe bot. „Daţi-mi răpidi paşapoartele! Hai, hai, răpidi, răpidi!”. Intră cu teancul şi 5 minute mai târziu se întoarce cu ele ştampilate. Mintea mea de fiu de contabilă iarăşi face calcule ce duc inevitabil la gândul „Păi şi ăsta ce profit mai are?”

Ajungem

E 8.30 seara, suntem pe un bulevard din Chişinău şi habar nu am cum să ajungem la hotel. Autobuzul 22 iese din discuţie, avem bagaj. Aşa că Vasile ne schimbă 15 lei pe 60 de lei moldoveneşti (la un curs de 4 / 1 super-corect) şi ne recomandă să luăm un taxi. Dar Ghenadie ne promisese că ne lasă la hotel. „V-aş duce, dar nu ştiu unde e”. Ne pune să păzim microbuzul în timp ce pleacă în căutarea unui taxi. Îl găseşte, ne cheamă la el, după care bagă un pic de panică în noi.

„Sunt verii mei, dar nu am timp să-i duc la hotel, îi spune el taximetristului care trebuia să iasă la pensie acum minim 25 de ani. Aşa că vezi ce faci, dacă aud că nu au ajuns cu bine la hotel, eu cu mâna mea te găsesc şi te omor!”. Taximetristul, vag distrat de expansivitatea obosită a tot mai simpaticului nostru ghid în iad e plătit în avans cu 30 de lei (deci, 7,5 lei româneşti). Stabilim cu Vasile să-l sunăm marţi, să ne întoarcem tot cu el, ceva ce nu s-a mai întâmplat, că am ales să ne întoarcem cu trenul (despre această greşeală o să vă povestesc mai târziu  în episodul „De la Chişinău”).

„Când ajungeţi la hotel, să mă sunaţi, să-mi spuneţi că aţi ajuns cu bine!” Îl privesc mirat, Vasile îmi arată taximetristul cu ochii. „Sigur, Vasile, aşa facem! Hai noroc!” Nu ştiu dacă să-l pup, că doar aşa fac verii, noroc că pleacă înainte ca piesa de teatru să devină prea absurdă.

Taximetristul are o fiică căsătorită în Danemarca. Hotelul e la periferie. Până să ieşim la plimbare, se face prea târziu pentru autobuzul 22. Taxi nu luăm fără vărul Vasile lângă noi. Piscina nu e disponibilă gratuit decât între 9 şi 10 dimineaţa, altfel e 50 de euro ora. Sauna e 40 de euro ora. Noroc că avem o camera imensă şi superbă. Oraşul se pregăteşte de Paşte. Bulevardul Dacia e larg-larg. Lumea pare drăguţă.

Pe mâine!