Cunosc pe cineva care de mai multe zeci de ani notează zilnic ce a făcut în ziua respectivă. Am încercat și eu să fac asta, dar, inconstant cum sunt, mai mult de un an consecutiv încă nu am reușit să scriu. De fiecare dată mă apucă un nihilism de neoprit, o voce interioară care-mi cântă ca o sirenă despre uitare, despre Biblioteca din Alexandria și despre cât de inutil este să umpli spațiul cu informații despre ora la care și persoanele alături de care ai mâncat mici cu muștar. Și totuși, de ce nu renunț la această ambiție? Notam uneori și lucruri foarte profunde, însă atât de rar încât mi se părea că asta nu justifica restul efortului.
Spre surprinderea mea, atunci când mă gândesc la perioadele în care am găsit puterea interioară să notez zilnic nimicurile și, uneori, toturile vieții mă cuprinde un sentiment de siguranță pe care nu îl pot explica foarte clar. Poate că este dovada că într-adevăr am trăit tot ce am trăit, oricât de neverosimil mi s-ar părea la un moment dat. Ca atunci când semnezi un contract și, indiferent de deznodământul afacerii, nimeni nu te poate convinge că ați discutat altceva – uite aici semnătura ta, cum poți să spui că am căzut altfel de acord? Așa era și cu acele bucăți din viața mea – mi le aminteam mult mai clar pentru că mă opream câteva minute pe zi să le fixez în cuvinte, să le (con)semnez.
Efortul de a pune micul și nimicul, totul și tortul pe foaia albă transformă efemeritatea de necontestat a existenței într-un dat – într-un contract cu propria memorie. O dată calendaristică oarecare, să spunem 14 ianuarie, devine mai puțin generică. 14 ianuarie nu mai este doar prima zi din noul an pe rit vechi, este și acea zi în care m-am trezit și am dus fetele într-un loc anume, după care m-am întors cu ele acasă. Este ziua în care am mâncat acea șaorma super-mega-delicioasă pe care viitorul eu sunt sigur că o va regreta (era cam picantă). Este acea zi în care m-am reapucat să scriu pe blog după o pauză nepermis de lungă. Când i-am citit o anumită carte Mirei. O grămadă de nimicuri aparente care împreună, însă, capătă un sens, mai ales atunci când le pui cap la cap.
Poate că și de aceea am hotărât să nu treacă nicio zi din viața Mirei fără să notez măcar câteva rânduri despre ce a făcut ea în acea zi, oricât de nesemnificativ li s-ar părea celor din jur.
Jurnalul Mirei
Ok, ok, știu, ce mare brânză face un bebeluș de câteva zile, săptămâni sau luni încât să merite să notezi?
La început notam din disperare. În oboseala primelor zile era greu spre imposibil să ținem minte care a fost ultimul sân la care a supt sau dacă a făcut caca și pipi suficient de des. Notatul era abreviat, dar chiar și așa, țin minte cât de greu ni se părea să o facem. Sugea și făcea pe ea nonstop, așa că pagina se umplea doar cu orele la care o făcea.
Cu timpul, totul începe să capete mai mult sens. Primele câteva ore de somn legat. Uau! În nebunia momentului devii convins că nu vei mai închide ochii mai mult de 3 ore pentru tot restul vieții. Evenimentele încep apoi să capete proporții de-a dreptul epice. I-a căzut bontul de la buric. Ești nebun? Fix când eu eram la birou? Hai, frate!… Primii dințișori – scris cu mai multe semne ale exclamării, subliniat sau marcat printr-un dreptunghi. Următorii dințișori – subliniat. După care referirile la dinți devin tot mai invizibile la o răsfoire rapidă. Mai că nu citești printre rânduri „iarăși plânge toată ziua că o dor gingiile, nu-i mai ies odată dinții ăia!?!” Primele ei cuvinte sunt și ele marcate pe foaie cu o mândrie demnă de cauze mai mari… Aspect care reiese cu atât mai pregnant atunci când răsfoiești jurnalul în timp ce o împingi cu o mână și îi spui „Mira, poți să taci un pic, te rog, tati încearcă să facă ceva!”
Și tot așa. Ce ieri părea un miracol la care Dumnezeu s-a îndurat să te facă martor ajunge în timp relativ scurt să ți se pară cel mai normal lucru din lume, iar uneori de-a dreptul obositor. Chiar și scrisul în jurnal se dovedește a fi o activitate plictisitoare. Și atunci de ce o mai faci?
O poveste dulce
Povestea vieții noastre capătă cu timpul consistența unui gem în care fructele contopite într-o pastă, oricât de delicioasă ar fi, nu mai păstrează decât o urmă a gustului adevărat al fructelor. Îndulcim amintirile, le uniformizăm la focul experienței de viață în veșnică schimbare. Transformăm consistența fructului proaspăt într-o rețetă care ne permite să supraviețuim cu mințile intacte atacului realității în care timpul ne macină încet, dar sigur.
Sunt convins că dacă toți oamenii ar ține un jurnal, privind în jur am observa mai multe vieți trăite cu sens. Este greu să vezi sensul vieții în afara supraviețuirii cu orice preț. Un jurnal te ajută să înțelegi că supraviețuirea este doar o parte din povestea ta. Că atunci când trăiești fiind sincer cu tine, la sfârșitul fiecărei zile devii mai bogat decât ieri, dar într-o măsură vizibilă doar după câteva săptămâni sau luni sau poate chiar ani.
Dacă cineva mi-ar pune acum în brațe jurnalul vieții mele (cum am înțeles din cărți că s-ar putea întâmpla într-o zi)… m-aș speria. Vreo câteva zile probabil că m-aș preface că acesta nu există, pregătindu-mă psihic să fac cunoștință cu un Zoran care nu mai există, dar pe care l-aș putea regăsi citind printre rânduri.
Povestea devine dulce pentru că atunci când aduni toate momentele vieții tale și le arunci împreună în oala optimismului care te menține în viață, momentele plăcute sunt mai numeroase decât cele neplăcute. Iar cele neplăcute sunt deseori așa doar în imaginația noastră.
Atunci când te-ai simțit profund rănit pentru că cineva ți-a adresat un anumit cuvânt? S-ar putea ca recitindu-l peste 30 de ani să izbucnești în hohote de râs. Poate că l-ai auzit de încă o sută de ori și ai devenit imun la el. Sau poate că o să izbucnești în plâns, pentru că-ți dai seama că l-ai repetat la rândul tău de o sută de ori, provocând altora lacrimi, fără să mai ții minte ce a declanșat comportamentul tău răzbunător. Adevărul este că singurul care ne poate elibera este adevărul. Sinceritatea asumată cu toate consecințele sale. Povestea îndulcită artificial doar cât să păstrăm gustul plăcut, dar cât mai adevărat.
Mira a împlinit un an de curând și mai avem mult timp până va începe să citească. Până atunci, povestea ei îndulcită doar de iubirea noastră va tot fi imprimată cu pixul pe foi de hârtie de modă veche. Până ce într-o zi se va trezi pusă față în față cu toate nimicurile și toturile care au dus-o până la ceea ce va fi devenit. Acesta am considerat a fi cel mai frumos cadou de un an pe care i l-am putea da vreodată.
Română