Îmi trage una peste față de urlu de durere! Cred că o să mi se umfle ochiul. Nu mi se umflă ochiul, evident – sunt doar eu cel ipohondru cum mă știu. Nu trece mult timp și mă strânge de sfârc – probabil că o enervează pentru că e sterp și inutil. Urlu să audă și vecinii. Ea se uită mirată la mine, cu imenșii ei ochi albaștri. Dacă trage și un râs din ăla de-al ei cel mai sincer amuzat din lume cred că îi spun vreo două de nu se vede! Râde, așa că o pup pe burtă de vreo 10 ori, până chițăie de plăcere.
Îmi amintesc cum chițăia în primele ei zile acasă. Îi spuneam Squeaky. De râs, nu prea râdeam, chiar țin minte că într-una dintre zile am tras și o ceartă mică, de descărcare.
Oricât de fericiți eram că după atâtea emoții eram în sfârșit părinții unei fetițe sănătoase, tot nu reușeam să nu mă gândesc în fiecare zi cât de nedreaptă este natura mai ales cu tații. Te păcălește cu tot felul de plăceri trecătoare să te înmulțești după care îți servește o apocalipsă în toată regula. Nimic din ce făceai înainte nu mai ai timp să faci, iar singurul tău gând este supraviețuirea – a copilului, dar și a ta, a relație de cuplu, a sănătății psihice. A universului.
Și degețelele alea, ce sadic le-o fi inventat atât de mici? Mă simțeam ca atunci când am mers o dată pe un pod pietonal suspendat – cât timp nu mă uitam în jos sau în jur și mă concentram doar pe a păși (stângul, acum dreptul, stângul…), totul era în regulă. Cum uitam de această regulă, mă lua cu leșin și simțeam cum paralizez de panică. În primele zile, când trebuia să îi iau mânuța în a mea și vedeam cum degetul meu mare îi acoperea toată palma, fără să mă pot controla, mă năpădeau toate bolile și accidentele din lume.
Vă zic – e super să ai imaginație, dar dacă nu reușești să o controlezi, să vezi ce mișto e să-ți fluture prin fața ochilor minții imaginea cu niște doctori care prepară ghips într-o cană de espresso în timp ce tu urli la ei: cum să-i puneți mânuța în ghips, voi chiar nu vedeți cât de mică e?!? „1001 de moduri în care un copil de câteva zile poate muri din cauza ta sau din cauza altora sau pur și simplu”. Cam așa s-ar fi numit primul capitol din cartea pe care aș fi putut-o scrie dacă notam toate prostiile care mi-au trecut prin cap în acele câteva zile de început.
Se spune că viteza gândului este enormă, iar recent, niște oameni de știință au calculat chiar că în fiecare zi avem între 50 și 70 de mii de gânduri de diverse complexități. Din acestea, cam 80% sunt negative. Am descoperit că secretul este să te concentrezi pe momentul prezent. Când vezi acea mânuță, în loc să te îndepărtezi de ea fantazând incontrolabil despre toate lucrurile nasoale care ar putea să i se întâmple… Să o săruți. Atât cât se poate, că e atât de mică încât dacă nu ești atent s-ar putea să o înghiți.
Să te gândești la clipa unică, să fii conștient că s-ar putea ca niciodată să nu mai poți săruți o mână atât de mică și atât de a ta.
Când mă uitam la ea, nu-mi puteam scoate din minte cât de vulnerabilă este. Și totuși, era suficient să mă gândesc o secundă la faptul că în urmă cu mai puțin de o săptămână, acea ființă nici măcar nu respira aer, ci plutea într-un lichid, hrănindu-se printr-un cordon direct din sângele mamei.
Deseori, îmi lipeam fruntea de burtica ei și încercam total neștiințific să comunic cu celulele ei, să le transmit prin intermediul celulelor mele concentrate în gând că întregul celulelor ei, înfrățit pentru totdeauna cu comunitatea celulelor mele, trebuie să se sincronizeze cât mai bine și să nu-mi facă pocinoage de genul sindromul de moarte subită a sugarului (SMSS) sau alte prostii.
Unii au impresia că dacă te gândești la toate aceste lucruri nu faci decât să le atragi. Eu cred că dacă nu te gândești la toate lucrurile astea și le permiți să plutească undeva deasupra ta într-o formă nedefinită nu faci decât să le dai o formă mai înfricoșătoare decât ai fi crezut posibil vreodată, o formă care, vrei, nu vrei, se va întrupa în realitate și te va lua total pe nepregătite.
De aceea cred că cel mai sănătos este să privești adevărul în față și să vorbești cu el, oricât ți-ar repugna. Inamicul cel mai mare al anxietății este cel care se împrietenește cu ea.
Acum când mă gândesc, îmi dau seama că eram prea puțin realist. Oare cum puteam să cred eu că o să se stingă pur și simplu o ființă care produce în termeni relativi de 10.000 de ori mai multă energie decât soarele? Este adevărat – în timp ce soarele produce aprox. 0,2 micro-juli (0,0000002 juli) de energie per gram per secundă, oamenii produc 2 milijuli (0,002 juli) per gram per secundă. Atunci când îi spuneam „soarele meu”, înseamnă că nu exageram cu nimic.
Între timp, soarele a tot crescut… Iar noi ne gândim deja tot mai puțin la cum să o protejăm pe ea și tot mai mult la cum să protejăm lucrurile din bătaia ei.
Română