Dreptul de a fi fericit

Până să încep să caut conștient fericirea, nu m-am gândit niciodată la diferența între fericire, plăcere și mulțumire.

De exemplu, eram foarte mulțumit că am ajuns cu bine acasă de la spital împreună cu Mira. Gogoloiul de carne flămândă respira regulat. Plângea atunci când îi era foame. Făcea caca cu o regularitate de invidiat. Pe scurt, făcea tot ce-i stătea în puteri să supraviețuiască acestei perioade atât de vulnerabile pentru ea.

Apoi, deși mai rare, nici momentele de plăcere nu-mi lipseau. Unele chiar foarte intense de fiecare dată când puteam să mă odihnesc un pic – chiar și câteva minute mi se păreau un dar divin. O plăcere nou descoperită era și când îmi adormea la piept, atunci când simțeam cum căldura ei inocentă și aproape imperceptibilă își găsea culcuș aproape de inima mea hârșâită de patruzeci de ani de luptă cu propriile celule rebele și nihiliste. Plăcerea dura puțin, pentru că adormeam și eu rapid, oricât încercam să rezist, ca să o veghez. Iar plăcerea se transforma în vise ciudate, în călătorii incontrolabile prin subteranele conștiinței mele debusolate de atâta sevă nouă.

Spaima de a nu o sufoca accidental în somn, coșmarul de a nu mă trezi cu corpul ei minuscul strivit sub mine era inevitabil, așa că mă transformam într-o statuie vie împietrită în clipa nopții care părea să dureze veșnic.

În timp ce mama ei se refăcea în camera alăturată, Mira se trezește și începe să îmi vorbească. Are o voce veselă, aproape obraznică, sinceră, cu inflexiuni adolescentine. Îmi povestește ceva banal, însă nu o pot urmări, pentru că întreaga mea atenție este încordată ca un arc asupra faptului că un bebeluș vorbește cu o asemenea naturalețe. „Deja?”, mă întreb îngrozit, simțind o transpirație rece pe șira spinării.

„Dar, Mira, tu nu poți vorbi! Ai doar câteva zile!”

Mă străpunge cu privirea și aproape că șuieră:

„Și ce o să faci? O să mă omori? Fac ce vreau! E dreptul meu!”

„Calmează-te, te rog, totul e în regulă!”, încerc să o liniștesc, „dacă tu spui că e normal să vorbești, te cred, doar că eu nu știam că…” Și aproape împăcat cu situația, mă gândesc deja cum să ajung mai repede la Alina, să-i povestesc minunea. Știam că o să fie o fată inteligentă, dar asta depășește chiar și așteptările mele cele mai nebunești!

Mira devine însă tot mai neliniștită. „Dacă vreau să vorbesc, vorbesc, da?! Fac ce vreau! Este dreptul meu!” și începe să se zbată ca niciodată în cele câteva zile de când eram împreună.

Mă trezesc speriat! O găsesc pe pieptul meu, nemișcată, cu o rază de lumină ca o bandă peste ochii ei închiși. Mă liniștesc când îmi dau seama că totul nu a fost decât un coșmar, când brusc…

Ochii Mirei se deschid larg! Și ca să fie showul complet, ca într-un film de groază, un urlet prelung, nemaiauzit, sălbatic și rebel sparge tăcerea desăvârșită în mii de bucățele!

Încerc să înțeleg ce se întâmplă și îmi dau seama că Mira, ca și mine, avusese un vis urât.

Cine știe, poate că același.

Îi șoptesc la ureche că totul e bine… Că din partea mea, poate să și vorbească, are toate drepturile din lume la propria opinie. O potolesc cu greu. Printre sughițuri, adoarme destul de repede la loc.

Atunci am înțeles că, cel puțin o perioadă, nu voi mai visa decât atunci când ea visează. Și nimic în acest gând nu mă îngrijora, dimpotrivă, plăcerea de a o ține în brațe și mulțumirea de a vedea sănătoasă și sigură de drepturile ei se transformase atunci în fericirea aproape continuă de a fi alături de ea pe acest drum fără început și fără sfârșit. Zic aproape, pentru că uneori sunt atât de obosit încât fericirea este pur și simplu imposibil de trăit.

În aceeași zi, o voce de femeie a avertizat-o și pe Alina: „Ce faci? Nu vezi că o strivești?” S-a trezit brusc și chiar așa ar fi fost dacă nu se trezea – tocmai era pe punctul să se întoarcă pe spate, pe mogâldeață.

Îmi dau seama că oricât m-am străduit de-a lungul vieții, nu am reușit niciodată să găsesc fericirea de unul singur. Am simțit deseori plăcere? O, da. Mulțumire? Cu siguranță. Fericirea adevărată, însă, se pare că e un joc în mai mulți. Iar uneori, aceștia nici măcar nu mai sunt printre noi… Sau abia urmează să apară.

Am impresia că în asta zace ascunsă toată frumusețea, dar și tristețea omenirii.